Copilărie în buruieni

Natura are totuși o forță copleșitoare de regenerare. Sunt locuri depărtate unde pădurile suportă defrișări și sunt orașe unde e suficient să-ți întorci puțin spatele, cum verdele din nou acoperă locuri aparent dominate de mâna și talpa omului.


În unul din weekendurile în care am mers acasă, în orașul copilăriei mele, am decis să fac o plimbare mai lungă cu fratele, spre acele locuri unde mi-am căpătat primele și majoritatea cicatricilor, ce au crescut împreună cu corpul meu .

Am trăit la bloc, până la vârsta de 12 ani. Foarte frumoși 12 ani.

Mergând de la casa noastră spre bloc, am urcat un pic în deal până am ajuns la unul din stadioanele orașului. Avem vreo 3-4 cred. Ca de obicei, am decis să nu-l înconjurăm, dar să mergem pe de-a dreptul. Acum că zăpada s-a retras de câteva săptămâni bune, iarba ia luat locul. Mare mi-a fost mirarea când cu greu am găsit gaura în gard pe unde treceam de obicei. Ea permanent greu se observa, dar era clar unde se află după cărarea bine bătută ce ducea spre gaură – o fâșie maro închisă ce străpungea covorul verde de iarbă. Cărarea parcă nici n-a existat. Am călcat deci prin buruian, am trecut prin gard. M-am bucurat că după 10 ani de când probabil mai făcusem acest traseu, am reușit să trec destul de ușor, fără să-mi trag burta sau să încordez fesele.IMG_2261

Imediat cum treci de gard, e un stadion de mărime medie, cu porți mari, fără plasă (acum au pus și plasă dar ce folos). Și acolo unde înainte, în fața porților era doar țărână uscată sau glod pe timp de ploaie, acum se ridicau spre soare fire verzi de iarbă. Acele locuri care erau înainte șterse de pe fața pământului de tălpile ghetelor noastre ca după explozii de bombe atomice, fără șanse de recuperare, acum totuși înfloreau în plină Primăvară. Toată vara, pe timp de vacanță, exact la ora 18:00 ne adunam de prin tot orașul, de la blocuri și case la sol. Jucam până de întuneric nu se mai vedea mingea. Nu jucam ca acum, pentru a face sport, pentru a transpira, pentru a fi sănătoși, pentru a ocupa timpul – jucam din plăcere, jucam cu nebunie, cu ceartă, cu bătăi, cu spargere de mingi în vârfurile gardurilor, cu dinți rupți în coate întâmplătoare.

IMG_2265

Unde să fi fost acum toate aceste picioare, care trebuia să le schimbe pe ale noastre, ca iarba să nu crească pe acele locuri sfinte din fața porților?

În cel mai bun caz stau în vreun parc, cu un smartphone în mână.

Vin anii, și ajungi să repeți cuvintele părinților ”eh, iaca când eram noi mici”. Mai întâi în glumă, dar apoi începi a crede în propriile cuvinte, ca într-o dreptate irefutabilă.


Am mers mai departe. Pe drum i-am arătat lui Gicu de unde îi luam lapte când era mic, de ce borduri spărgeam borcanul în plasa ce o fluturam de distrat ce eram;

Continuarea

Stresul e stresant

keepcalmCând a fost prima oară în care ați auzit de ”stres”? Eu probabil undeva în perioada liceului, anii 2000. Timpul trecerea și tot mai multe voci pronunțau acest cuvânt. La micile ecrane (atunci mai erau relativ mici) prezentatorii povesteau despre noi studii, părinții preluau termenul în discuțiile familiale, iar copiii în clase îi imitau pe cei maturi ”of, sunt așa stresat azi”. Dar cea mai mare importanță stresului i s-a acordat după ce acesta a început a fi asociat cu decesurile.

Stresul a ajuns să fie discutat în raport cu examenele de Bacalaureat, cu lucrul în birou, cu criza mondială, cu divorțurile, concedierile.

Între timp, a devenit atât de common use că este înserat unde trebuie și unde nu trebuie: “of, așa m-a stresat azi șeful cu o sarcină noua”. Serios?! Stai acasă, că e periculos la lucru. Continuarea

Prietenii mei – Ferestrele

Am conștientizat – ferestrele sunt prietenii mei, printre cei mai buni. Dacă le-aș spune corect gramatical ”prietenele” aș schimba sensul poveștii.

Până la vârsta de 25 ani, am trăit în întuneric. Direct. Preferam întunecimea luminii. Am trăit în apartamente unde ziua, dacă dorești să citești era nevoie să aprinzi un bec. Și mă simțeam foarte confortabil. Mai ales vara, când copacii înalți acopereau cu coroanele lor balconul și toate ferestrele. Liniște.

Mă țin minte de copil, cum adoram jocurile în subsolurile blocurilor orașului părintesc Ștefan Vodă. Fie ne ascundeam, fie ne jucam dea prinselea, dea ”vainușca” sau ”kazaki razboiniki”. De multe ori ieșeam roșii, scărpinându-ne până la sânge, din cauza ”steclo-vatei” aplicată pe țevile de încălzire, pe care noi ne cățăram ca mici păianjeni întru a ne ascunde de ”dușmani”. Maturii când intrau după o legătură de usturoi sau niște murături ne alungau, dar degeaba.

Apoi umblatul nopțile adolescente, cu lună plină afară. Părinții ne spuneau … nu mai țin minte cum ne spuneau – hăbăuci sau ceva de genu. Dar toată ziua stăteam în casă, pe lângă casă și numai când se făcea seara ieșeam și ne adunam toți pe la Casa de Cultură la discotecă, prin curțile blocurilor sau răscrucile ”caselor pe pământ”, cum le ziceam. Verile, nu mergeam mai mult de 10 minute prin soare. Mi-am creat o manie față de razele solare deschise. Permanent cu chipiu pe cap. Am ajuns să-l port și în încăperi, vreun an așa și vorbeam cu oamenii, îmi plăcea să țin ochii în umbră. Am devenit atât de sensibil că iarna orbeam de la zăpada de afară.

Ceva mai târziu pe la 25 s-a schimbat, nu prea contează ce, dar am început să vreau lumină, brusc. Așa am început să caut locuri mai însorite, mai expuse, mai largi, mai sudice, mai calde, mai transparente, mai galbene, mai blânde, mai deschise.

open window

Dar Lumina e doar o parte a poveștii. Continuarea