Vincent

1 (1)Nu era cu nimic mai bun decât alții. Încerca să nu uite asta. Însă era deosebit. Deosebit poate suna prea tare. Dar diferit la sigur.

Nu pricepea cum alți scriitori creau povestiri despre personaje inventate, când încă atâtea sunt de spus despre sine.


S-a trezit într-o dimineață posomorâtă. A deschis ochii. Realitatea a început să se strecoare ca prin ceață. În următorul moment și-a adus aminte unde se află – pierdut între albiturile mototolite, a unui pat obișnuit dintr-o pensiune la nordul Normandiei.

Era sâmbăta. A intrat în baie. A umplut palmele cu apă rece, pe care și-a aruncat-o peste față. Stropii s-au împrăștiat pe pereți, umeri, piept. A privit în oglinda pe care se prelingeau picăturile transparente. Nu se mai recunoștea. Nu că i s-ar fi schimbat cumva înfățișarea, dar interiorul său a trăit prea multe stări nedefinite într-un interval de timp restrâns. Și acum chipul reflectat în față i se părea complet străin. Apa se mai prelingea pe firile drepte și lungi a bărbii, ochii semi obosiți clipeau rar. Fruntea lată, albă, stătea deasupra sprâncenelor pronunțate, dar subțiri. Buzele pale, mici, abia de se vedeau de sub mustăți. Părul scurt de pe cap părea proaspăt tuns. Avea genele lungi, negre.

S-a rezemat cu mâinile de marginea lavoarului. A privit atent în oglindă.

– Și dacă ăsta nu e chipul meu, care ar fi cel ce m-ar reflecta mai bine? Dacă l-aș putea plăsmui din lut, cum ar trebui să fie? Să-mi tai barba? Sau să las părul mai lung? Trebuie să mă bronzez?! Sau să-mi repar dintele? Nu știu. Mă simt asemeni criticului ce aruncă păreri asupra creațiilor străine, dar habar n-are cum să aducă noul în lumea asta.

A făcut un duș, s-a îmbrăcat, a coborât la primul etaj al pensiunii și a luat loc la masa ce-i era mai aproape, lângă fereastră.

Proprietara i-a zâmbit.

Corpul ei puțin prea rotund pentru standardele impuse de jurnalele capitaliste s-a mișcat energic cu o tavă în mână. Una câte una a aranjat pe masă ceașca cu cafea, pâine prăjită, omletă cu cârnăciori afumați și niște legume tăiate felii. Vincent a uns magiunul de caise scobit dintr-un ambalaj de plastic alb cât o cutie de chibrituri pe un toast, a adăugat zahăr și lapte în cafea și a început să taie felii mici din omletă. Privea ceața de peste geam.

Afară, se întindea pădurea ce-și mai păstra frunzele vii. Șerpuind, câteva cărări înguste se pierdeau imediat după primii copaci. Soarele unde și unde spărgea nourii deși. Sticla dublă a ferestrei ascundea ciripitele de păsări.

Timp ideal pentru o plimbare, s-a gândit el. Întors înapoi în cameră, a strâns într-o geantă mică în care purta de obicei echipamentul sportiv: un pulover, o pereche de ciorapi groși, o giacă subțire, impermeabilă și un termos. Deasupra tricoului în care era, a îmbrăcat un hanorac, dăruit de fosta.

A coborât în grabă scările de lemn și a rugat gospodina pensiunii să umple termosul cu ceai negru fierbinte.

– Zahăr?
– Nu, merci. Și a zâmbit plecând capul în jos, parcă de rușine.

Odată ce totul era gata, a ieșit afară. A inspirat adânc, lăsând aroma a doi copaci de conifere pierduți lângă cărare să-l pătrundă. Apoi pornise Erik Satie pe vechișorul său iPod și s-a urnit înainte la pas sigur.

Cărarea lungă de vreo patru kilometri îl ducea printre frunze și ace uscate de octombrie către plajă.


Amintirile nu-l părăseau nici pentru o clipă.

Venise de atâtea ori aici cu ea. Era locul preferat. Departe de oraș și ascuns de centrele turistice. Era bine și vara, și iarna. De fiecare dată rezervau aceeași cameră, cu mult timp înainte.

Făceau dragoste pe albiturile proaspete, în același pat, în aceeași cadă, pe același nisip, sub același sunet al valurilor. An de an, cunoșteau tot mai bine fiecare cărare ce a fost bătută de decenii, poate secole, prin aceste păduri. Chiar și ajunși înapoi între blocurile de piatră a orașului, iubeau să se viseze în acel nicăieri.

O sticlă de vin, niște legume coapte, cașcaval și o pătură groasă. Valurile mângâiau nisipul rece. Mâini calde mângâiau pielea zgribulită de vânt.

Săptămâna trecută a văzut-o cu cineva. De vreun an încercau să se evite. El și-a luat lucrurile, ea și-a luat amintirile. Localurile, orașul și întregul univers era împărțit în două. Nu a fost un pact în scris, dar se simțeau de la distanță. Încrederea că nu se vor mai întâlni i-a relaxat pe ambii. Era o seară de jazz, într-un local uitat de lume. Hulubașii se cuprindeau. Vincent strângea în mână un pahar de Cabernet 2008. Îl deranja, dar a venit primul, nu putea pleca. Acum era teritoriul său. Să plece ei! Să plece ambii!

Când ochii li s-au întâlnit, ea s-a luminat și a făcut un gest sec cu degetele mâinii drepte, el a schițat în răspuns un zâmbet sterp. Apoi a privit repede la vinul ce era pe sfârșite. S-a ridicat încet și a mers la bar, pentru un refill. Când s-a întors, nu mai erau. Își dorea mult să plece, dar acum îi părea rău că dorința i s-a îndeplinit atât de repede. Dacă ar fi putut să o privească măcar încă trei minute, chiar și în brațele altuia…


În depărtare se vedea capătul cărării, ca o ieșire din peșteră, inundată de lumină. Valurile treptat se auzeau mai tare, dar încă era imposibil să le vezi. S-au scurs vreo opt cântece de-a-lui Satie, Vincent a mărit volumul și acum cu ”Trois Gymnopédies” a pășit pe nisipul încă jilav după ploaia de azi noapte.

A pornit pe marginea apei. Acolo unde se terminau valurile, spuma lăsa o urmă ce îl ghida înainte. Mergea atent și urmărea ca din întâmplare să nu i se ude încălțămintea de piele. Când vreun val înainta mai tare, sărea puțin la stânga, apoi revenea pe linia ce se pare că nu avea sfârșit. Așa a mai mers durată de vreo trei cântece, până a ajuns la Stâncă.

S-a acomodat pe partea însorită a acesteia. Slabe raze, care reușeau să pătrundă norii, încălzeau vechea bucată de piatră, ce probabil cu mii de ani în urmă s-a desprins de la continentul mamă. A aranjat jos pătura ce era bine pusă de cu seară în geantă și s-a așezat.

Brațele involuntar au cuprins genunchii. Privea departe, de parcă căuta ceva printre tone de apă și kilometri de orizont. A scos căștile din urechi și fără a opri sunetul le-a pus jos.

Acum compunea singur o simfonie din țipetele pescărușilor, scârțâitul nisipului, loviturile valurilor, șuieratul vântului, freamătul frunzelor și bătăile inimii sale. Dirija cu mâinile în aer și a scos primul zâmbet din ultimele zile.

Nu a fost niciodată aici în octombrie. Apa trebuia să fie în jur de șaisprezece grade. Afară puțin mai rece, mai ales din cauza vântului. Nu e mare diferență, vara nu e mult mai cald. Valurile păreau suportabile, să fi fost un metru, un metru jumate maxim. De la fundul genții Vincent și-a scos echipamentul de înot. Le-a aranjat pe pătură: un costum de 2,5mm, care se folosește în condiții când apa are de la douăzeci de grade și mai mult, o pereche de ochelari pentru bazin, căciulița și cam atât.

A început să se dezbrace, până a dat totul jos de pe el. Vântul îl făcea să simtă acum fiecare firicel ce creștea pe pielea sa. În aceste locuri nu prea calcă picior de om, nu avea ochi de care să-i fie rușine. Fundul alb se evidenția pe corpul bronzat și reliefat de mușchi ce au apărut ca efect secundar al anilor de antrenamente în apă, pe saltea, pe bicicletă sau terenul de iarbă. Disprețuia sala de forță și obsedații ce se urmăreau pe furiș, cu coada ochiului, în orice suprafață reflectoare, pozând parcă din întâmplare.

– Sportul, spunea Vincent, trebuie să creeze disciplină, tărie de caracter și să cristalizeze mintea, să elibereze sufletul. Sănătatea și altele vin de la sine.

A băgat un picior, apoi al doilea în cracii costumului scurt. A tras cu putere pentru a cuprinde talia. Apoi băgase mâinile în găurile din față, insistent – să aranjeze cât mai bine pânza elastică pe umeri și a tras firul legat de fermoarul de la spate, pentru al închide până sus, după ceafă. A lipit la loc gulerul de cauciuc la gât. Niște așezări și aplecări l-au ajutat să intre mai bine în scafandrul său subțire. Căciulița și ochelarii au venit ușor, prin mișcări precise, repetate ani de zile.

Gata ca de luptă a pășit cu pas ferm în direcția mării…


De ce am venit în același loc? Aici, unde totul îmi amintește de ea. Fiecare chioșc din care luam suvenire, fiecare stație de alimentare de unde ne asiguram cu Cola, Wrigley Spearmint și Durex.

Aș fi putut alege orice altă direcție. Nu mi-ar fi fost greu nici chiar să părăsesc țara. Să petrec o săptămână undeva pierdut pe insulele Indoneziei sau să plec în Gabon pentru a urmări balenele cu cocoșă, ori să mă predau pe mâna unui maestru de arte marțiale din Okinawa.

Toate par atât de simple în teorie. Dar tot aici am ajuns!

Posibil am venit din obișnuință. Sunt epuizat. Însă unde mă aflu știu fiecare firicel de iarbă. Călătoria nu-mi cere nici un efort, ca plimbarea unui lunatic prin casă. La fiecare cotitură mâinile stăpânesc volanul ușor, piciorul drept știe exact când să accelereze, ochii fug dintr-o parte în alta doar pentru a constata dacă totul a rămas la locurile sale. În localuri e suficient să zâmbesc și să dau afirmativ din cap. Chelnerii știu cu ce să mă servească. Din obișnuință aranjează două perechi de tacâmuri.

Îmi aduc aminte cum veneam primele ori și totul era străin. Tot ce acum mi se pare normal și la locul său atunci erau descoperiri ce bucurau ochiul sau sufletul.

Ori poate…am venit că doar aici mai pot fi cu ea, acea care îmi aparținea doar mie? Ce prostie! E ultima oară când vin aici! Trecutul rămâne trecut. Ea nu-mi aparține mie, acest loc nu-mi aparține mie.


Ultimul an a trecut fulgerător. Vincent a cucerit multe suflete, siluete, suspine. ”Cucerit” probabil nu e termenul potrivit. Nu depunea efort. ”Ele” simplu se întâmplau. Cu unele se simțea bărbat, cu altele târfă.

De vreo lună a renunțat. A renunțat la încercări. Sexul fără sentimente îl deprima. A ajuns să-și altereze unele relații cu vechi prietene din cauza sexului. A înțeles că nu merită să piardă un om drag pentru a avea alături câteva ore o femeie. Dar cu străine nu se putea culca. Vroia puțină căldură, pe care o putea obține doar de la o pereche de ochi cunoscuți. Să o cuprindă și să adoarmă cu fața înecată în spatele ei mat.

Până la urmă, a redus comunicarea cu genul frumos doar la o cană de ceai, o plimbare pe marginea unui lac sau un film de acțiune. A observat că majoritatea femeilor cu care ieșea au soți, prieteni, amanți. Să fi fost oare o coincidență? În adâncul sufletului doar știa ce face – o caută pe Ea, cea cu care din nou se va putea săruta zeci, sute de ori pe zi. Cea pentru care dimineața se va trezi să-i facă cafea, nu să-i deschidă ușa înainte de plecare. Cea cu care nu va merge la cinematograf, dar va lua DVDuri și bețișoare aromate acasă. Femeia care în secret se va ruga să o lașe însărcinată așa – neplănuit. Acea față de care nu își va ascunde slăbiciunile. Cea căreia îi poate spune ”Te iubesc, măi!”.

Și cum o poți găsi atunci când petreci timpul doar cu femei dedicate altora?

Și unde oare petrec timpul cele făr’ de pereche? Să schimb localurile în care-mi petrec nopțile? Iar să încerc să impresionez pe cineva? Pff, obosit. Dacă Ea și există undeva, să mă găsească singură. Nu mai vreau să fac un pas. Nu-mi voi ascunde defectele, nu-mi voi evidenția calitățile. Să mă placă din senin, pentru că mă cheamă Vincent.


Pe măsură ce înainta, simțea cum nisipul devine tot mai rece. Spuma valurilor a început să-i mângâie degetele picioarelor. Nu-i plăcea să sară imediat în apă, cum o fac unii din exces de curaj sau alții din frică să simtă milimetru cu milimetru temperatura scăzută ce pătrunde în fiecare por. Vincent a scos un zâmbet larg, plin de mulțumire. Acea senzație usturătoare ce-i acoperea corpul, ce-i tăia respirația și-l făcea să nu-și mai simtă falangele picioarelor îi dădea senzații proaspete că trăiește. Nu a încetinit pasul nici pentru un moment. Lent, dar încrezut, a înaintat până apa ia atins subțiorii încă calzi. Valurile acum unul câte unul stăruiau să-i ude barba neîngrijită. În următorul moment s-a aruncat cu capul înainte, cu mâinile lipite de tors s-a lăsat puțin spre fundul mării, apoi a ridicat capul în sus, a încovoiat spatele într-un arc și ușor a lăsat corpul să iasă la suprafață, pentru a lua o gură de oxigen și pentru a compara temperatura apei cu cea a aerului.

Înota de mulți ani, dar nu făcea exces de experiență, cunoștea că scăldatul în apele reci și frământate a canalului nu erau la fel ca cel în bazin. A decis să nu meargă spre larg, dar să parcurgă o distanță dea-lungul malului, la vreo 100 metri de acesta. Curenți relativ calzi și reci se amestecau sub el. Vincent înota unicul stil în carea investit ultimii cincisprezece ani – crawl. O făcea grațios, cu întrări ușoare și lungi a mâinilor în apă, picioarele aproape nu le mișca, înainta lent și sigur ca o torpilă, spărgea valurile cu fruntea, dispărea și reapărea de sub ele. Așa cum apa era rece, inspira la fiecare două mișcări, nu se grăbea, lăsa inima să pompeze sânge cald la extremitățile corpului său. Când a considerat că e momentul potrivit a făcut cale întoarsă. Să fi parcurs vreo cinci sute de metri într-o direcție. Dar știa că organismul nu va mai rezista temperaturii scăzute.

Acum vântul și valurile îl întâmpinau. Era nevoit să se rotească aproape pe spate pentru a inspira fără a înghiți apă. Cel mai mult simțea că i-a înghețat fața. Păcat că barba în apă nu ajută – se gândi cu sarcasm. Uneori încerca să tragă buzele înăuntrul gurii, pentru a le încălzi. Palmele le-a strâns în semi pumn din cauza vântului ce bătea. Se apropia de sfârșitul traseului și apoi urma să înoate spre mal. S-a gândit că ar putea mări viteza și a pus în funcție picioarele. Capul a format în față un val mic ce se rostogolea înainte, iar pieptul parcă tindea să iasă din apă ca fundul unei bărci de curse. Plăcerea l-a făcut să lovească mai tare, mâinile săpau flămând în fața sa, lăsând tot mai multe bule în spate, picioarele forfecau violent apa. Iar a întors capul în apă, altă lovitură cu mâna și două cu picioarele, a zâmbit. A zâmbit fundului mării, a zâmbit întregului univers, și-a zâmbit sieși. O înțepătură dureroasă a transformat zâmbetul într-o proastă grimasă teatrală, involuntar s-a oprit din înot și a dus mâna la picior. O crampă. A ridicat iute capul peste valuri, până la mal să fi rămas mai puțin de o sută de metri. A decis să se întoarcă pe spate. Piciorul era sfâșiat de propriii mușchi încleștați de încordare. Simțea cum de presiune parcă se încovoaie și se face mai mic.

Ultimele picături de energie le-a pus în mâinile ce vâsleau fără oprire și în piciorul stâng care acum îl ajuta să-ți mențină echilibrul, pe când cel drept, măcinat de durere, îl trăgea încet înapoi. Valurile îl acopereau și nu le putea evita. Pentru un moment, Vincent s-a gândit poate asta e, până aici… . Acest gând i-a dat forțe noi. Nu fiindcă îi era frică de moarte, dar de mic orice barieră, orice „nu” sau orice „imposibil” îl stimulau. El a ridicat capul, a privit spre orizontul îndepărtat, apoi l-a întors și a privit spre mal. Ca și numai ce intrat în mare, s-a întors înapoi pe burtă și doar cu mâinile a continuat să tragă după sine picioarele leșinate. Inspira odată la trei mișcări și în curând a simțit cum vârful degetelor brăzdau nisipiul de pe fundul mării. A râs isteric sub apă și bule mari de aer au clocotit împrejurul feței sale. Ca un șarpe se târa spre piatra unde îl așteptau hainele uscate. Pieptul costumului său subțire era tăiat acum de miile de scoici sparte. Imediat ce a ieșit pe mal, durerea a devenit încă mai pătrunzătoare. Se pare că temperatura scăzută sau creierul a încercat să o inhibeze pe cât a fost posibil până acum.

Frenetic, cu dinții clănțănind violent, a aruncat de pe el costumul ud. Se lovea mereu cu palma peste picior, cu scopul de a-l astâmpăra. Dădea să se apuce de o haină, dar iar se simțea nevoit să-și întoarcă atenția asupra mușchiului împietrit de durere. S-a șters fugitiv pe față și piept, a îmbrăcat iute toate hainele care le avea, iar pătura a înfășurat-o gros în jurul piciorului. A deschis repede termosul și a băut cu sete ceaiul fierbinte care i-a ars gura, dar i-a încălzit măruntaiele.
Simțea cum treptat, căldura de la stomac se răspândea în tot corpul. Lăsat termosul jos, a luat pătura și a pus-o în spate. Cu ambele mâini a început să maseze adânc piciorul. Încă o înghițitură de ceai și noi mișcări cu degetele care încet se dezmorțeau și ele de la efortul depus.


După ce a refuzat să mai facă sex de ocazie, primea căldură omenească doar din îmbrățișările de salutare cu prietenii săi. Nu putea nega că se simțea deosebit mai ales când cuprindea una din prietenele sale. Mâinile netede, torsul subțire, numai bun de înconjurat cu brațele sale, sânii moi, gâtul și obrajii calzi. Nu abuza, nu avea gânduri perverse, doar primea cu plăcere ceea ce-i oferea viața.

Citea femeia ca stelele într-o noapte senină de vară. Învățase să o vadă nu ca un obiect dorit de bărbat, ci un element indispensabil a universului. Iubit și protejat de întreg cosmos. Acum știa că Ea nu-i poate aparține lui, nu poate aparține nimănui. Nu poate fi dorită, așteptată. Ea vine și pleacă după propria voință. Pentru el acum nu mai conta dacă cineva din fetele cu care se vedea este iubita sau soția cuiva, dacă dorea putea înainta și cuceri. Dar astfel de gânduri nu-l mai tentau. Îi era suficient să fie alături o oră, să schimbe câteva zâmbete, să asculte câteva minciuni, iar la sfârșit să cuprindă, să fie cuprins și să primească un sărut pe barba deasă și neagră a obrazului său ascuns de soare.

Oricum, a decis să nu se mai întoarcă Aici, să nu mai viziteze în general această zonă a Normandiei.

S-a ridicat de pe pătură, a aranjat totul atent în geantă și șchiopătând puțin a pornit spre pensiune.

În drum a zărit umbrele stâncilor, poienițe însorite și izvoare pe malul cărora se vârcoleau adesea în drum spre plajă. Ca o hologramă, ochiul construia trupurile lor în mișcare, mâinile ce se furișau sub haine, între picioare, ce țineau ferm ceafa ei, ce îl trăgeau pe el de păr. Receptorii olfactivi reproduceau acum transpirația care umplea aerul din jur, aroma florilor stâlcite. Urechile prindeau cele mai mici foșnituri a ierbii, vântul ce mângâia vârfurile copacilor, rosul pielii, contracțiile mușchilor. Vincent a zâmbit pentru acea pereche care a reușit să fie fericită timp de patru ani. A admirat scena ca un spectator străin și-a continuat drumul spre noi spectacole ce era să-i regizeze soarta.


– Cum a fost? A întrebat cu interes proprietara pensiunii.
– Grozav! Pur și simplu grozav.
– E timpul prânzului, în trei minute aștern masa.
– Nu, merci mult, trebuie să plec.
– Păi mai aveți rezervate două nopți.

Vincent a zâmbit.
– A intervenit ceva urgent. Aș aprecia mult un sandwich și ceai proaspăt. Vă rog, aici e termosul.
– Sigur dmnl Hart, sperăm să vă revedem cât de curând.
– Doar v-am rugat, simplu Vincent. Nu vreau să vă jignesc, dar totuși la diferența de vârstă ați putea ușor să-mi fiți mamă. Vă mulțumesc sincer pentru ospitalitate, m-am simțit mai bine ca acasă, ca de obicei. Sper și eu să revin, de data asta posibil să nu fie chiar atât de curând, dar cine știe.
– Vizita voastră, adică a ta, scuze, ne aduce multă plăcere. Știi, ești binevenit oricând.

A aruncat lucrurile bucluc în valiză. Apoi a coborât jos, termosul și pachetul cu sandwich erau pe una din mese. Proprietara nu era de văzut, dar a decis să nu o caute, era mai bine să plece așa, și-au spus tot ce trebuia.

A urcat în noul său Volvo și a apăsat acceleratorul, lăsând în spate puțin zgomot, dorințe, amintiri și o bucată din sine, care refuza să continue drumul și a rugat să fie lăsată aici.

~ Urmărește pagina “..mai mult emoții, decât cuvinte.” pe Facebook ~

  • Elena

    Cite emotii mi-a provocat textul asta. La un moment dat, mi-am dat seama ca am uitat sa respir sau ma sufocam ca mi se ridicase inima in git si o simteam cum pulseaza acolo. Dureros de frumos. Ti-am citit o buna parte din articole, fara ca sa comentez. Aici, insa, nu am putut sa nu scriu. Sint sigura ca Vincent stie, dar sa nu uite ca durerea fizica nu o micsoreaza pe cea sufleteasca si sa aiba grija cind se mai aventureaza in ape reci sau alte cascadorii. Drum bun, Vincent!

    • Mă bucur că am reușit să te provoc la un comentariu 🙂
      P.S. am să-i transmit mesajul lui Vincent

  • Gicu

    ‘mândru 🙂