Spălatul încălțămintei | amintiri din copilărie

Când eram mic, spălam încălțămintea celor de acasă. Cam din noiembrie până în martie, la noi era glod. Și trăiam la 200 metri de la șosea, suficientă distanță pentru a murdări talpa, pielea, uneori șiretele si pantalonii.

Procesul necesita o căldare de apă, o cârpă și un scăunel. Când afară era noaptea deja, rugat frumos de părinți, alte ori mai cu insistență, mă așezam pe scăunel și la lumina galbenă din antreu, perîndam ciubotă după ciubotă.

Înițial cu petica bine înmuiată în apă, umezeam glodul unde era mai gros, să se înmoaie. Apoi centimetru cu centimetru ștergeam pielea, de sus în jos. De la mai curat, spre mai murdar. Cu cât ajungeai mai la talpă, cu atât era mai urâtă treaba. Ajungând la marginea tălpii, nu mai aveai unde te juca, ocoli sau improviza. Venea timpul să te implici serios în proces și să rozi acel strat de glod, înmuiat deja, jos de pe încălțări. Ba cu dejetul curat, ba cu degetul înfășurat în cârpă, făceam și treaba asta. După ce, clăteam bucata de stofă în apa tulbure maronie, și ștergeam bine acolo unde numai ce era cernoziom, lut și alte bogății ieșite la suprafața pământului Moldovenesc.

Sneakers-ICând aparent treaba era gata, aruncam apa, spălam căldarea, clăteam petica și puneam ciubotele lângă sobă sau calorifer, la uscat. Continuă lectura „Spălatul încălțămintei | amintiri din copilărie”

Vanea

Vanea a ieșit pe ușa apartamentului său de la etajul doi. S-a oprit puțin, de parcă urmează ceva important, apoi a apăsat butonul pentru a chema ascensorul. L-a așteptat ascultând sunetul ce cobora de sus. Apoi sunetul a muțit, un scârțiit a deschis ușile, lumina galbenă i-a acoperit fața. Vanea a urcat în ascensor și a apăsatul butonul cu cifra unu.

Mai mult timp a fost nevoie pentru închiderea și deschiderea ușilor decât pentru coborârea ascensorului. Vanea a ieșit afară. Toamna cu mirosurile sale galbene și putrede l-a înconjurat. Dar era soare. Soarele pe care el îl prinde în apartamentul său de la etajul doi exact de la ora 14:30 până la 16:15, în acea perioadă a anului. Soarele pătrunde prin balcon, apoi străbate geamul camerei, se așează pe noptieră, apoi se mișcă pe covor, spre dulapul unde veșnic e pornit televizorul și apoi dispare.

Vanea s-a pornit. A ieșit din ogradă, fiind nevoit să înconjoare blocul, urmând calea asfaltului. Așa a ajuns la Nicolae Milescu Spătaru. A trecut prin stație, pe trotuarul distrus, forțând pe cei ce așteptau autobuzul 5 să se miște la o parte. Apoi, acolo unde lipsea o bucată de bordură, Vanea a ieșit pe șosea. În spate tocmai venea autobuzul 5, care a oprit în stație. Așa, Vanea a avut timp să ajungă la intersecție, să o ia la dreapta în deal, pe strada ce… el nu știa cine e Zadnipru ăsta, dar tare îl ura.

Vanea avea părul boțit pe ceafă, plin de mătreață, dar ce mirosea frumos. Ținea capul puțin în dreapta și mult aplecat în jos. Obrajii erau ici colo străpunși de o barbă neagră, rară. Scurta de piele maro deschis era veche și mult prea roasă pe la mâneci și coate. Pantaloni negri la dungă, pătați de timp, și o pereche de pantofi cam mari, negri, prăfuiți, dar cu talpa nou nouță, neatinsă. Continuă lectura „Vanea”

Copilărie în buruieni

Natura are totuși o forță copleșitoare de regenerare. Sunt locuri depărtate unde pădurile suportă defrișări și sunt orașe unde e suficient să-ți întorci puțin spatele, cum verdele din nou acoperă locuri aparent dominate de mâna și talpa omului.


În unul din weekendurile în care am mers acasă, în orașul copilăriei mele, am decis să fac o plimbare mai lungă cu fratele, spre acele locuri unde mi-am căpătat primele și majoritatea cicatricilor, ce au crescut împreună cu corpul meu .

Am trăit la bloc, până la vârsta de 12 ani. Foarte frumoși 12 ani.

Mergând de la casa noastră spre bloc, am urcat un pic în deal până am ajuns la unul din stadioanele orașului. Avem vreo 3-4 cred. Ca de obicei, am decis să nu-l înconjurăm, dar să mergem pe de-a dreptul. Acum că zăpada s-a retras de câteva săptămâni bune, iarba ia luat locul. Mare mi-a fost mirarea când cu greu am găsit gaura în gard pe unde treceam de obicei. Ea permanent greu se observa, dar era clar unde se află după cărarea bine bătută ce ducea spre gaură – o fâșie maro închisă ce străpungea covorul verde de iarbă. Cărarea parcă nici n-a existat. Am călcat deci prin buruian, am trecut prin gard. M-am bucurat că după 10 ani de când probabil mai făcusem acest traseu, am reușit să trec destul de ușor, fără să-mi trag burta sau să încordez fesele.IMG_2261

Imediat cum treci de gard, e un stadion de mărime medie, cu porți mari, fără plasă (acum au pus și plasă dar ce folos). Și acolo unde înainte, în fața porților era doar țărână uscată sau glod pe timp de ploaie, acum se ridicau spre soare fire verzi de iarbă. Acele locuri care erau înainte șterse de pe fața pământului de tălpile ghetelor noastre ca după explozii de bombe atomice, fără șanse de recuperare, acum totuși înfloreau în plină Primăvară. Toată vara, pe timp de vacanță, exact la ora 18:00 ne adunam de prin tot orașul, de la blocuri și case la sol. Jucam până de întuneric nu se mai vedea mingea. Nu jucam ca acum, pentru a face sport, pentru a transpira, pentru a fi sănătoși, pentru a ocupa timpul – jucam din plăcere, jucam cu nebunie, cu ceartă, cu bătăi, cu spargere de mingi în vârfurile gardurilor, cu dinți rupți în coate întâmplătoare.

IMG_2265

Unde să fi fost acum toate aceste picioare, care trebuia să le schimbe pe ale noastre, ca iarba să nu crească pe acele locuri sfinte din fața porților?

În cel mai bun caz stau în vreun parc, cu un smartphone în mână.

Vin anii, și ajungi să repeți cuvintele părinților ”eh, iaca când eram noi mici”. Mai întâi în glumă, dar apoi începi a crede în propriile cuvinte, ca într-o dreptate irefutabilă.


Am mers mai departe. Pe drum i-am arătat lui Gicu de unde îi luam lapte când era mic, de ce borduri spărgeam borcanul în plasa ce o fluturam de distrat ce eram;

Continuă lectura „Copilărie în buruieni”